ERNEST BERNEA

Azi l-am descoperit....e originar din orasul meu natal si....imi place:
ERNEST BERNEA : Sociolog, etnograf si filozof, intelectual de marcã al Miscãrii Legionare cu o prestantã unanim recunoscutã în cercurile de specialitate.
Originar din orasul Brãila, Ernest Bernea face studiile primare si cele liceale în orasul natal (absolvent al liceului "Nicolae Bãlcescu"), dupã care urmeazã studiile superioare la Bucuresti în Litere si Filozofie. Intre anii 1930-1933, Ernest Bernea continuã cu studiile de specializare în Sociologie si Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) pe cele de Filozofie (cu filozoful Martin Heidegger).

Revenit în tarã, alãturi de Traian Herseni în cadrul Institutului Social Roman condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a adus o contributie valoroasã la cercetarile monografice întreprinse în diferitele zone ale tãrii, publicând importante studii si relatãri în revistele de specialitate.

In timpul prigoanei carliste, E. Bernea se gãseste întemnitat în lagãrul dela Vaslui, unde scapã ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 Septembrie 1939.
Fost Profesor la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, ministru.

Dupã rebeliunea antonescianã din Ianuarie 1941, Ernest Bernea este arestat împreunã cu multi alti camarazi, fiind internat în lagãrul dela Târgu-Jiu si închisoarea din Tg. Ocna.

Eliberat pentru putin timp si apoi rearestat imediat dupã ocupatia comunistã a tãrii, Ernest Bernea a fost reîntemnitat de noile autoritãti, petrecâd multi ani în infernul dantesc al temnitelor, fiind eliberat (1962) în cele din urmã cu sãnãtatea zdruncinatã.


INDEMN LA SIMPLITATE


De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.

(Indemn la simplitate, 1939 / 2006)




Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul “civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă “nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

(Indemn la simplitate, 1939 / 2006)