Un articol preluat din "CRONICA ROMANA" de astazi....merita sa-l citim,poate ne va pune un pic pe ginduri:
" Nichita Stanescu spunea ca “totul ar fi trebuit sa fie cercuri, dar n-a fost, n-a fost asa”.
Pana la urma, nu este chiar atat de rau. Ar fi trebuit sa ducem o viata linistita. Ar fi trebuit sa traim intr-o tara care sa nu ne ofere in fiecare zi spectacolul mizeriei umane. Ar fi trebuit sa ne zambim cu blandete intre noi, sa ne putem cumpara macar siguranta unui viitor pe termen mediu daca fericirea nu o putem negocia, sa traim batraneste alaturi de batranii nostri, care ne inconjoara, ne sunt aproape inca, sa fim rabdatori si increzatori cu noile generatii, sa ne odihnim atunci cand suntem obositi si sa muncim atunci cand este nevoie. Ar fi trebuit sa ne bucuram in egala masura de noaptea somnului si de dimineata trezirii. Ar fi trebuit sa fim mai deschisi lumii intregi, sa mergem mai des la spectacole de teatru, la concerte de muzica simfonica, sa acordam mai multa atentie unor oameni care prefera sa traiasca in mod discret. In fine, ar fi trebuit sa fim mai plini de viata, mai optimisti, mai altruisti, totul ar fi trebuit sa fie mai bine, dar n-a fost, n-a fost asa. O tristete amara polueaza aerul pe care il respiram, ingrijorari fecunde ni se strecoara in suflet atunci cand privim cutia postala de acasa sau atunci cand deschidem televizorul. Lenea, sictirul fata de toti si de toate sunt hainele pe care le imbracam dimineata pentru a iesi pe strada. Nu avem niciodata suficienti bani si suntem parasiti in mijlocul unei lumi straine. Lupta pentru existenta nu mai este o metafora. Cineva dintre ai nostri parca vrea sa ne demonstreze zi de zi ca suntem mici si neputinciosi. Mancarea nu mai are acelasi gust. Intalnirile cu rudele apropiate sunt o tragere de timp. In noianul de vesti proaste nu mai poti sesiza o stire imbucuratoare.
Incarcerati in casa, incarcerati in oras, incarcerati in tara, orizontul sperantei se limiteaza la o harta atarnata pe peretele din spatele monitorului de calculator. Asa o fi peste tot in lume? Dar daca ne-am fi nascut in Somalia? Sau in Irak ori in Afganistan? Pe undeva prin Africa, intr-o tara subdezvoltata - sunt atatea! - uitata pe planeta asta.
Da. Deci pana la urma nu este chiar asa de rau. In toamna asta rece din Romania anului 2009 mai poti gasi, pe ici, pe colo, un coltisor de caldura umana. Daca faci abstractie de luptele dintre partidele politice, de isteriile liderilor nationali, poti sa dai peste un film care sa te puna pe ganduri. Cu putina bunavointa in priviri poti intalni pe strada oameni frumosi, te poti bucura de un peisaj. Daca folosesti telefonul mobil nu ca pe o scula ultra-performanta care te ajuta in afaceri, ci ca pe un aparat prin care poti auzi vocea cuiva drag, poti degusta clipe de liniste si de detasare fata de zgomotul lumii. Iti poti aronda un perimetru sentimental, poti sa ai experiente intelectuale care sa te ridice din spatiul pe care il locuiesti. O clipa de relaxare, in care facturile sa devina inscrisuri absurde, fara nicio valoare concreta, trantit in fotoliu si ascultand o muzica buna, te poate deschide catre iubire. Totul ar fi trebuit sa fie cercuri, totul ar fi trebuit sa fie altfel decat cum este, dar n-a fost, n-a fost asa. Dar pana la urma, nu este chiar atat de rau. Pana la urma, nici Gheorghe Dinica nu a murit. L-am vazut si l-am auzit aseara, cu ochii si cu urechile mele, zicand ceva de genul: “Spune-le c-am murit, sunt obosit. Du-te tu-n locul meu!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu